Maratonist. Şi încă mai exist!

Am terminat cursaaa! Şi am reuşit să nu fiu ultimul, încă vreo 30 îmi călcau pe urme. Ca timp, nici măcar nu mai contează (5 h 28', cu 2 h 15 la jumătatea cursei), important este că am reuşit să mă încadrez în timpul oficial de 5h30' şi că nu m-a prins autobuzul cu maratonişti întârziaţi sau epuizaţi din urmă. Am primit şi medalie la final...
Fizic, mă mişc mult mai bine decât mă aşteptam. Chiar dau uşoare semne de sprinteneală ce ar face invidios un nonagenar.

Până când autobuzul ne va despărţi

Sunt de trei zile în Budapesta. Peste 90 de minute începe cursa. Ca pregătire, sunt praf. N-am mai alergat de trei săptămâni. Cu toate acestea, simt că trec de 30 de km. Poate chiar şi de 35... Mă voi târâ însă până când, din urmă, mă va ajunge autobuzul care închide cursa. Şi care culege toţi melcii de pe drum.
Experimentul Isăilă este însă departe de a se fi terminat. Abia începe!

3. 23!

Sâmbătă. Căldură mare. Kilometri puţini. M-am aruncat direct în cele 30 de grade de afară, cu gândul de a face măcar 20 de km. M-am oprit, sufocat, după primii trei...

Duminică, în schimb, parcă schimbasem anotimpul. Erau 15 grade! Şi, pentru prima dată în viaţa mea, am reuşit să fac 23 de km! În mare, timpii au fost OK: 27’45’’ (5 km), 57’30’’ (10 km), 1h28’30’’ (15 km), 2h02’15’’ (20 km). Ultimii trei km au fost, însă, cumplit de greu de parcurs. Cu muşchii picioarelor blocaţi, m-am târât până la finish şi am oprit cronometrul la 2h25’.
Am avut apoi crampe în tălpi, gambe, spate, umeri... Un masaj uşor şi un duş prelungit au mai alinat suferinţa, înecată oricum în imensa bucurie de a depăşi un prag. Şi de a face, tot în premieră, 51 de km într-o singură săptămână.

Hai c-am luat-o!

Îmi propusesem să fac şi astăzi tot 10 km, de fapt vreau să fac acestă distanţă de patru ori pe săptămână şi măcar o dată, peste 20.
Am fost însă extrem de obosit şi am preferat să mă opresc după prima tură, deşi mersesem foarte bine pe primii 3 km, cu o medie de 5'15''. La finalul celor 5 km de astăzi am înregistrat o performanţă notabilă: 26'45'', cel mai bun timp consemnat de când mă tot învârt pe faleză! Mâine fac pauză, sper ca după aceea să-mi recapăt şi rezistenţa, nu doar viteza.

4754!

Mi-a venit numărul de înregistrare la concursul de maraton de la Budapesta: 4754! O fi bine, că e par, o fi rău, că e sub zece mii?... Până una-alta, am reuşit să ies dintr-o pasă proastă în care intrasem cu antrenamentele. Respectiv, după ce în ultima săptămâna din iulie şi prima din august am facut în total cam 30-40 km în fiecare, inclusiv câte o cursă de 20 de km şi una de 18 km, a urmat o lungă perioadă de linişte. Explicaţia e simplă: m-am despărţit de mediafax şi m-am alăturat celor de la adevărul de seară, ca editor, iar mutarea a însemnat şi schimbări în programul zilnic. Am renunţat şi la actiunea.net, după o discuţie aprinsă cu senior editorul, Mihai Eminescu. Începuse să mă cam enerveze moşul cu ideile lui învechite, mai ales că nici până acum nu pricepea de ce nu poate să ţină în mână un cotidian electronic, aşa cum făcea înainte, când cumpăra "Timpul" de la copiii de pe stradă.

Am revenit cu picioarele pe asfalt săptămâna trecută, cu două alergări de 5 km (27'30'', 28'30'') şi două de 10 km (1h00'30'', 59'30''), după care am luat o nouă pauză, cât să trag o fugă până la Bucureşti, să stau prin parc cu Madonna.

Mai sunt doar cinci săptămâni până la start, aşa că am decis să intru în ultima etapă, cea în care să trec săptămânal de 60 de km şi să fac minim o cursă de peste 30 de km. Am început excelent astăzi, cu 10 km în 57'03''! Mamăă, ce bun încep să devin!

Mult şi prost. Bine măcar că mult!

Am încheiat bine săptămâna acesta, cu 20 de km făcuţi duminică, în 2h11'. De la început am mers prost (primii 5 km în 29'30'') şi dacă tot am început-o prost, aşa am ţinut-o până la capăt (10 km - 59'30'', 15 km - 1h35'). Important este însă că am reuşit s-o ţin până la capăt.

Spre deosebire de data trecută, când am atins pentru prima oară 20 km, mi s-a părut că a mers mult mai uşor. Am avut grijă ca, după primii patru km, să mă hidratez cu Aptonia (un fel de energizant gen Powerade luat din magazinul Decathlon) la fiecare 3 km şi am luat câteva înghiţituri dintr-un baton de fructe (un fel de gel) cumpărat de la magazinul DM din Real. Mâncat bine (cam o treime din baton), băut bine (tot recipientul de 0,5 l de suc) nu mi-a mai rămas decât să mă distrez bine, ceea ce am şi făcut-o, alergând extrem de relaxat.

Am încheiat săptămâna mult sub cei 64 de km minim de parcurs. Vineri am călcat în picioare 10 km într-un timp ruşinos: 1h2'30''! Cu aproape 5 minute peste ce începusem să mă obişniuesc. Am dat vina pe vreme. Şi pe oboseală. Şi pe încălzirea globală. Doar am avut suficient timp la dispoziţie cât să învinovăţesc pe toată lumea.

Trăgând linie şi socotind, în cinci zile am adunat 48 de km. Şi nicio bere. E un început. Sau e sfârşitul?!

11!

Mai sunt 11 săptămâni, cu tot cu aceasta, până la cursa de la Budapesta. Singura bucurie de până acum e că am atins 20 km. Infim, faţă de ce mă aşteaptă.

Din aprilie încoace, mi-am bătut joc de antrenamente. Făcute când şi când, mult sub grafic, absenţele fiind tot timpul acoperite de scuze de cele mai multe ori penibile. Acum, în schimb, chiar am o problemă: căldura. La orice oră a zile aş alerga, este înfiorător de cald. Ieri, de exemplu, am făcut dimineaţă, între 9 şi 10, 8 km (49') şi cred că erau cel puţin 40 de grade la soare, puţin sub 30 la umbră. Dar, de unde umbră în "oraşul teilor"?!

De săptămâna asta am (re)început dieta. E pentru prima dată când renunţ complet la bere. Doar un pahar-două de vin. Şi mai multă grijă la ce mănânc. Vreau să slăbesc măcar 7 kg în următoarele două luni, să ajung de la 80 kg cât îmi arată cântarul (83 în realitate) la aprox 75 kg. Reale. În rest, mulţumesc anonimului care a postat un comentariu la cursa mea de 20 de km. Orice sfat e util. Ori, el a făcut chiar mai mult decât atât.

De săptămâna acesta vreu să încep să fac măcar 60 km, în total. Deja am două curse de 5 km, luni şi marţi, ambele în jur de 28'. Sâmbătă vreau să fac 15 km iar duminică, din nou, 20 km. Chiar vreau!

20 km!

În sfârşit, antrenamentele proaste urmate de râuri de bere au dat roade: duminică am făcut, pentru prima dată, 20 km! Am avut noroc de o vreme excelentă (răcoare şi o ploaie uşoară) şi, chiar dacă m-am mişcat foarte încet (5 km: 28.30, 10 km: 59.30, 15 km: 1h32, 18 km: 1h53, 20 km: 2h07) am reuşit să fac mult peste cei 10 km pe care mi-i propusesem.

Primii 15 km i-am acoperit uşor, ultimii doi în schimb au fost infernali, aproape că m-am târât... Performanţa este cu atât mai uluitoare cu cât ultima lună a fost o adevărată bătaie de joc: am făcut doar 5km şi 13 km înainte de a pleca la Paris, în cele două săptămâni cât am stat acolo nu am alergat deloc (am mers în schimb pe jos de dimineaţă până seara, zi de zi) iar în următoarele două săptămâni, încheiate duminică, am alergat de vreo şapte - opt ori, niciodată mai mult de 5 km.

În timpul cursei, am băut, din 3 în 3 km, câteva înghiţituri de Powerade, în total mai puţin de 200 ml (adică jumătate din bidonul de 330ml). M-a durut puţin mâna stângă, la final, iar refacerea a fost extrem de rapidă (câteva ore), nu am avut parte de dureri sau de febră musculară.

Viceprimarul Ciumacenco serveşte mafia chineză

Şi nu numai. Să admitem că se închide în week-end circulaţia pe Faleza Superioară! Cine va avea de câştigat? Dacă ne luăm după viceprimarul Ciumacenco, bicicliştii şi rolerii ar fi printre primii beneficiari. În timp ce tinerii îşi vor juli coatele şi-şi vor sparge capetele într-un mediu sănătos, cine va număra însă din ce în ce mai mulţi bani? Păi, nimic mai simplu: încurajând sportul, se vor vinde din ce în ce mai multe biciclete şi ghete cu roţi. Produse în China, în fabrici controlate, se ştie, de mafia locală. Quod erat demonstrandum sau Hoper edei deixai? (Aici autorul textului face paradă cu vasta lui cultură generală, întrebându-se retoric de fapt acelaşi lucru, în latină şi greacă: ceea ce trebuia demonstrat.) Aşa-i că v-aţi prins şi voi cui serveşte iniţiativa viceprimarului?

Lucrurile sunt însă mult mai complicate de atât. Timp de două zile, nicio maşină nu va trece pe Faleza Superioară. Ceea ce înseamnă că sute de cocalari nu-şi vor mai călări bolizii prin zonă. Mii de maşini vor sta pe dreapta pentru că amatorii de Dunăre vor trebui să vină pe jos. Maşinile parcate nu doar că nu poluează, dar nici nu consumă. Adică benzinăriile vor vinde mai puţin carburant. Hoopaaa! Păi, cine are benzinării în Galaţi? Printre alţii, Patriciu (PNL) şi Durbacă (PC)! Aşa-i că v-aţi prins şi voi cui serveşte iniţiativa viceprimarului PSD?

Şi nu e doar atât. Mai mulţi oameni care să se plimbe pe Faleza Superioară înseamnă mai multe perechi de încălţări uzate. În plus, lumea slăbeşte şi trebuie să-şi ia haine de mărimi mai mici. V-aţi prins, tot din China, din fabricile controlate, se ştie, de mafia galbenă.

Adevărata intenţie este însă alta. Mişcare într-un mediu sănătos înseamnă, vrem nu vrem, că vom trăi mai mult. Deci vom plăti mai mult timp taxe şi impozite locale. Hmm, diabolic, Ciumacenco ăsta!

Pe locuri, fiţi gata, stop!

Ieri, 5 km (28'). Azi, 5 km (28'). După o lună mai cumplită, în care m-am tâtât de câteva ori pe tot mai puţini kilometri, am revenit. Între timp, starea de oboseală a dispărut. Pe la medic tot nu am ajuns, aşa că nu ştiu dacă sunt sau nu ok.

În schimb, am un tonus bun şi o explicaţie: cred că performanţele tot mai proaste erau direct legate de renunţarea la mierea de albine. Înainte, consumam câteva linguriţe pe zi. Sperând că voi slăbi mai uşor, am renunţat la ea. Odată cu reintroducerea în alimentaţie, alături de glucoză, picioarele au început să se mişte fără mine!

Şi am mai avut o revelaţie: mă înşeală cântarul. Cu 3 kg! Am slăbit, într-adevăr, 8 kg de la sfârşitul lunii februarie, de când am început exerciţiile, şi până acum. Numai că nu am 81 de kg, cum îmi arăta cântarul din baie, ci 84. Şi ar trebui să scap de cel puţin alte 8 kg până la maratonul de la Budapesta.

Întoarcerea lui Fugărilă

După o săptămână de pauză, am pus din nou mergătorii în picioare şi am luat-o la fugă. Trei kilometri (15'), după care m-am întors acasă. În săptămâna precedentă am alergat doar de două ori, luni şi miercuri, de fiecare dată câte 5 km. O stare constantă de oboseală m-a determinat să spun stop pentru un timp, cu gândul de a-mi face nişte analize medicale complete (primele din viaţa mea), să vad dacă am toate mineralele la mine. Până ajung la recensământul lui Mendeleev, am zis să mai bag nişte kilometri, poate scot din nou alergătorul din mine. N-am reuşit. Promit să-l caut şi mâine, că nu-i de capul lui.

Apun înainte de răsărit

Luni - 10 km, miercuri - 5 km, duminică - 13 km (80'). Bilanţul dezamăgitor al celei mai proaste săptămâni de antrenament. Am o senzaţie de continuă oboseală şi abandonez din ce în ce mai des cursele lungi.

Cea mai mare dezamăgire am avut-o marţi. Îmi propusesem să fac 10 serii de viteză. După ruşinea păţită la prima tentativă, în urmă cu o săptămână, când trebuia să fac 10 serii de viteză de câte 1 km fiecare şi nu am reuşit să închei nici măcar una, am zis că mă mulţumesc şi cu 200 m.

Primele două serii au decurs lamentabil. La următoarele am scăzut distanţa la 100 m. Tot prost. E clar, se vede că am ieşit din secolul vitezei.

Alergător de canapea

Am văzut "The spirit of the maraton", un documentar despre cei care se încumetă să se alinieze la startul celor 42 de km. Profesionişti, amatori sau debutanţi. Mi-a venit să alerg doar de la trailerul pe care l-am urmărit pe youtube. Tensiunea cursei e atât de bine surprinsă în documentar încât îţi vine să plângi, suferi alături de competitori, şi stai cu sufletul la gură, până la final.

În paralel, mi-am continuat propriile curse. Duminică am abandonat cursa de 15 km după doar 5 km (29'). Poate că reuşeam să mai parcurg câţiva km, dar mă târam de oboseală. Am decis să nu forţez şi să încep odihnit o nouă săptămână de antrenament. Aa, de unde oboseală dacă n-am alergat mai nimic?! Păi, când te culci la 2 dimineaţa după un concurs de halbere...

În căutarea alergătorului pierdut

Nici două zile de pauză nu au făcut revenirea mai uşoară. Joi am călcat în picioare doar 5 km, în 29'. Vineri m-am oprit după 10 km. Singurul lucru bun e că pentru prima dată am scos pe 5 km sub 28', am adormit însă în la cea de-a doua tură şi am încheiat cu un timp total de 59'.

I-am scris lui Isăilă, pe blog. Nu mi-a răspuns direct ci a postat, a doua zi, o schemă de antrenament. "In general, evit sa ofer programe de antrenament fara sa stiu ceva despre cel care se antreneaza, despre ce isi propune, despre determinare, despre forma sa fizica. Pe net, se gasesc sute de programe pentru maraton, dar cel mai important program este cel adaptat la stitlul tau de viata, la puterile si timpul tau. Ma antrenez 18 saptamani. De la maraton la maraton imi transform programul. Pastrez aceeasi structură: 2 zile de viteza, 2 zile de alergari medii (intre 5 si 8 kilometri), 2 zile de alergari lungi (intre 12 -36 de kilometri). Luni -alergare medie, marti - viteza, miercuri - medie, joi - viteza, vineri - pauza, sambata - alergare lunga in ritm de maraton, duminica - alergare foarte lunga. Aceasta e structura de baza".

Probabil că voi urma în linii mari ce spune aici, trăgând cu ochiul şi la ce scria pe blogul său acum doi ani, înainte de a participa la primul maraton. Important e să mă mişc măcar de 5 ori pe săptămână. Din ce în ce mai mult.

Alergător de lună plină

Primele patru săptămâni din programul de antrenament s-au încheiat. După o lună de fugăreală organizată, mă pot declara destul de mulţumit. Per total, am făcut 120 km. La capitolul plus ar fi cursa de 18 km şi faptul că, în linii mari, mi-am respectat programul de antrenament. La capitolul minus ar fi zilele în care nu am dus la bun sfârşit ce aveam de făcut şi faptul că nu am reuşit, conform programului, să închei cu o cursă de 24 km, cum a făcut Isăilă, sau măcar de 15 km, cum era programată de antrenor.

Am încercat să o parcurg duminică, dar după 5 km am fost nevoit să alerg repejor către o altă destinţie. Cea la care, după ce poposeşti, tragi apa. Tot 5 km am făcut şi sâmbătă. La fel şi luni. În toate cazurile, timpul scos a fost în jur de 29'. De fiecare dată m-am simţit obosit, poate că aş fi dus la capăt, chinuit, un 12, maxim 15 km.

Am preferat să nu forţez şi azi am luat o pauză. Din păcate, nu am un program pentru cea de-a doua lună, din ce am citit pe blogul lui Emilian Isăilă am mai găsit ceva structurat pe săptămâni şi zile, ca în prima lună. Dacă nu ma dumiresc ce am de făcut, voi face aceleaşi exerciţii, mărind durata cu 10%. Oricum, am de gând să-i scriu pe noul blog, deschis de când s-a mutat la Adevărul, poate am noroc şi-mi dă programul pentru cea de-a doua lună.

Până atunci, trebuie să fac ceva cu petrecăreţul din mine. E greu să bagi seara beri la ficat iar dimineaţa să zburzi ca un copilaş. Am găsit neamţul din mine doar când a fost vorba de petreceri. Încă îl mai caut pe cel care ştie şi să se ţină serios de antrenamente.

Bucuria de a fi un alergător de duzină

Am reuşit. Pentru a treia oară în mai puţin de o lună, am atins limita a 12 km. În pofida unor antrenamente prost făcute. Îmbucurător nu e doar că am ajuns să calc cu uşurinţă în picioare o duzină de kilometri, ci şi faptul că prind, uşor - uşor, viteză.

Am început cursa mai puternic, sub 12' pe primii 2 km şi încheind prima tură de 5 km în 28'. În cea de-a doua mi s-a părut că totul merge extrem de bine. Doar mi s-a părut, la 10 km aveam 60' - eram mai încet cu patru minute! Finalul a fost destul de uşor, mai aveam suficientă energie cât să continui. Am încheiat 12 km în 72', cu opt minute mai puţin decât în urmă cu trei săptămâni - prima dată când am făcut această cursă. Ca să nu mai spun că de acestă dată nu m-au mai durut genunchii sau gleznele şi nici nu am mai zăcut în pat. Ce mai, sunt un adevărat alergător de duzină!

Mi-am dorit mai mult înfrângerea

Ultimele antrenamente au dovedit din plin, dacă mai era nevoie, superficialitatea cu care tratez situaţiile care ar trebui să fie extrem de simple. Şi care, astfel tratate, devin extrem de complicate.

Sâmbătă aveam de făcut 60 de metri alergare cu genunchii la piept, 60 m pas sărit, 60 m pas săltat, apoi alergare 35'. Prima parte mi se părea o bagatelă şi exact asta m-a dat peste cap. În timp ce săream şi săltam aveam impresia că fac cu mine dresură de elefanţi. Nu, nu am reuşit să închei nici măcar jumătate din exerciţii. Enervat, am pornit într-o alergare din care am parcurs iarăşi mai puţin de jumătate, adică vreo 2,5 km.

Cei 12 km pe care trebuia să-i alerg duminică s-au transformat în 10 (64'). Am vrut să repar totul marţi şi în locul celor 5 km să fac 12. N-am reuşit decât să dau ceva mai repede din picioare (5 km - 29'). Şi atât. Cât timp nu voi trata fiecare kilometru cu acelaşi respect, proiectul meu are toate şansele unui eşec.

Depăşirea melcului

Astăzi trebuia să înot jumătate de oră. Până prin iunie, când voi putea merge la unul din bazinele descoperite, am decis să alerg în loc să mă bălăcesc. Şi dacă tot alerg, măcar să o fac cât mă ţin picioarele de repede. Picioarele m-au ţinut. Nu însă plămânii şi splina. La jumătatea cursei, timp de un km, au făcut ce-au vrut prin mine. Am observat însă că, dacă rezişti tentaţiei de-a te opri, neplăcerile trec în cel mult cinci minute.

Pentru prima dată am reuşit să parcurg cei 5 km cu un minut sub 30', depăşind melcul din mine. Mă apropii timid de performanţele pe care le-ar avea campionul mondial Haile Gebrselassie dacă ar alerga într-un picior. Doar pe călcâi.

Noi, roboţii

Un robot te trezeşte dimineaţa, cu o oră şi jumătate înainte să începi lucrul. Un altul îţi face cafea, altul îţi oferă mâncare. Te uiţi câteva minute la robotul care arată ştirile, apoi urci în robotul care te duce la muncă. Te întorci după nou ore în care ai avut de-a face cu tot felul de alţi roboţi. Mănânci, deschizi robotul cu emisiuni TV, te uiţi la ştiri şi la un film şi te culci. Trebuie să fii odihnit, o armată de roboţi aşteaptă şi mâine robotul din tine.

Azi am alergat 10 km (68') destul de greu, încă mai aveam puţină febră musculară după cursa de 18 km. Eu, omul.

Ca Bubka şi Isimbayeva la un loc

Am reuşit! Am făcut cei 18 km mult, mult mai uşor decât mi-am imaginat. Am avut noroc de o vreme extraordinar de bună pentru mine (nori şi răcoare) şi de un tonus bun. M-a cam enervat că a trebuit să alerg printre grătarele întinse de Ziua Scrumbiei şi prin mulţimi compacte de gură-cască, dar nimic nu se compară cu senzaţia pe care am avut-o după jumătatea cursei.

Ţinând cont de dificultăţile cu care m-am confruntat toată săptămâna, la început m-aş fi bucurat şi să acopăr 12 km, distanţa maximă parcursă până acum, pe 1 aprilie. Bucuria care m-a cuprins în momentul în care am depăşit această limită a fost imensă iar fiecare pas în plus o amplifica. M-am gândit la legendarii săritori cu prăjina Serghei Bubka şi Yelena Isimbayeva, care au bătut ani de zile record după record, cu câte un centimetru, tocmai pentru că puteau mult mai mult. Şi mă simţeam ca ei, conştient că oriunde m-aş opri, deja sunt în pragul unui gigantic record personal.

Am încheiat cursa cu uşoare probleme pe final, când au început să mă doară genunchii. Spre uimirea mea, şi timpii scoşi au fost mai buni ca înainte: 5 km (30'), 10 km (61'), 12 km (75') iar 18 km (115').

Mica revenire

Joi trebuia să fac o jumătate de oră de înot. Unde? Singurul bazin funcţional la ora asta, pe care îl ştiu în Galaţi, e la Viva Club, iar acolo nu poţi să stai o oră sau cât vrei tu. Ultima dată când m-am interesat trebuia să fac abonament pe trei luni. Aşa că am decis să alerg jumătate de oră şi am făcut 5 km relativ uşor.

Vineri aveam tot o cursă de 5 km pe care am terminat-o chinuit, după ce timp de un km întreg, după primii doi, m-am gândit la abandon. Culmea e că am scos acelaşi timp ca şi în ziua precedentă: 30', cu peste două minute mai puţin faţă de cât înregistram săptămâna trecută. În concluzie: cu cât mai obosit şi mai delăsător, cu atât mai rapid. :)

Duminică am 18 km. La cât de prost m-am descurcat săptămâna asta, normal ar fi să cedez înainte de jumătate. Rămâne de văzut cu ce voi alerga: cu picioarele sau cu capul.

Exerciţiu de detoxifiere

Îmi revin extrem de greu. Luni aveam de făcut 45', alergare forţă. Forţa a fost cu mine doar 18 minute. Marţi trebuia să alerg 45' dar m-am oprit după 32', cu doar 5 km călcaţi în picioare.

Mi-am dat seama zilele acestea cât de toxic trăiesc în momentul în care m-am chinuit să-mi aduc aminte numărul cărţilor citite în 2009. Rezultatul e tragic: niciuna până la capăt (am avut câteva tentative eşuate). Am decis în iarnă să fac o schimbare majoră în alimentaţie. Şi să alerg. Nu am făcut însă nimic pentru detoxifierea interioară. Aşa că am hotărât să-mi fac zilnic o listă cu un film-două care merită văzute, să renunţ la tot felul de isterii media la care mă uit mai mult din inerţie şi să citesc. Dacă nu pentru spirit, măcar pentru faptul că o carte în braţe mi-ar întări musculatura mâinilor, şi am nevoie de braţe rezistente pentru maraton. :)

Abia miercuri am reuşit să revin la program, după o săptămână în care m-am chinuit să scot din mine tonele de fum înghiţite în crâşmă. Mi-am bifat cu uşurare cele 52 de minute de alergare.

Când omul se transformă în problemă

Se ia un gras, se îndoapă seara cu bere şi se pune a doua zi în Punctul A, cu scopul de a străbate în alergare cei 12 km până în punctul B. Să se calculeze cât din distanţă a reuşit să parcurgă.
Pentru cei care nu se apucă de calculat, că nu ştiu viteza vântului şi direcţia din care suflă el, dăm noi răspunsul: 1,5 km! Nu pentru că e gras, ci pentru că e prost şi crede că, dacă a mai alergat odată 12 km, îi va putea parcurge oricând, indiferent de ce ar face.

În căutarea neamţului din mine

Din fericire, cursa de 12 km nu a lăsat urme. M-au durut seara puţin genunchii şi gleznele a doua zi, doar dimineaţa. Oricum, era ziua liberă. M-am făcut în schimb de râs după aceea.

Aveam de alergat şase kilometri şi eram destul de stresat că trebuia să o fac devreme, deoarece până la 9.30 trebuia să ajung la PNL, să plec cu colegii din presă în nordul judeţului, cu Crin Antonescu. M-am trezit ca de obicei, la 6.30, am mâncat şi pe la 8 am ieşit să alerg. Mi se părea o bagatelă ce am de făcut, în condiţiile în care abia ce încheiasem cu două zile înainte 12 km!

Mi-am dat seama ce dezastru mă paşte încă din primul kilometru. Tuşeam atât de tare încât, la un moment dat, mi-a venit să vomit. Cu o seară înainte stătusem la beri fără număr înconjurat de fum de ţigară. Acum, plămânii dădeau din nou de aer şi încercau să se cureţe. Abia am reuşit să mă târăsc trei km şi m-am întors acasă.

Pe drum, m-am gândit cât de prost sunt şi cât de superficial am tratat această cursă. Mi s-a părut că, dacă am mai alergat distanţa asta, o pot face oricum, indiferent cât beau sau cât fum de ţigară înghit de la alţii. Dacă aş fi fost neamţ, aş fi pregătit cursa de 6 km la fel de atent ca pe cea de 12, odihnit şi neintoxicat. Cum nu sunt, mi-am bătut joc de mine şi am pierdut româneşte.

Ca Ulise legat de stepper

Aşa m-am simţit astăzi, în timpul cursei de 12 km. Mi-am dat seama că o voi duce la bun sfârşit încă de la primii kilometri, dar tot timpul voci lăuntrice mă îndemnau să mă las. "Ficatul!", "Au, splina", "Mă înţeapă pieptul" spuneau, de am ajuns la un moment dat să înţeleg de ce Ulise s-a legat de catarg, pentru a nu ceda la cântecele sirenelor.

Cum de reuşesc să alerg şi să obţin în continuare nişte timpi de parcă aş sta pe loc, e o enigmă greu de pătruns. Am încheiat cei 12 km în 80', cu timpi intermediari 5 km (33'), 8 km (51'), 10 km (67').

Am avut şi ocazia să-mi văd colegii din presă la lucru, la un accident rutier produs pe Faleza Superioară, în zona vilelor. Mai întâi echipa de la PrimaTV, cu care doar m-am salutat fără să opresc, pentru că mai aveam încă doi km de parcurs până la finish. M-am întors prin acelaşi loc, curios să văd ce s-a întâmplat. Era acum o echipă de la Viaţa Liberă. De la fotoreporterul Bogdan Codrescu m-am ales cu nişte poze iar de la Maria Măndiţă, cu câteva mişto-uri. Am păstrat pozele.

Un sfert de cumpănă

Am reuşit să trec cu bine primele două etape din programul de pregătire întocmit de antrenorul Gyongyossy. Mi-am permis chiar să tratez cu uşoară aroganţă proba de luni, de alergare forţă - 2 km. Nu prea am înţeles care e treaba cu forţa, aşa că mi-am zis că ar trebui să parcurg distanţa cât mai rapid cu putinţă. Continui să rămân superior melcului ca viteză. Şi cam atât. Am făcut cei 2 km în 10 minute, faţă de 13, cât îmi lua în mod normal. Şi chiar mi s-a părut că aş putea să fac 3 km, dar mi-a căzut suflul pe jos după alţi 300 de m şi nu am mai reuşit să-l ridic.

Alergarea de marţi, de 45', a fost relativ ok. Ştiam că o pot duce la bun sfârşit de duminică, zi în care am parcurs pentru prima dată 8 km. Aşa că am reluat aceeaşi cursă, pe care am terminat-o în ruşinosul timp de 52'. Pe la cel de-al patrulea km m-am surprins că, furat de gânduri, abia mai dădeam din picioare. Deocamdată, se dovedeşte că epoca vitezei nu-i de mine.

Să vedem dacă e măcar epoca rezistenţei. Mâine mă aşteaptă o cursă de 12 km. E pentru prima dată în viaţa mea când alerg două cifre. Mi se pare colosal, dar e doar un sfert din cât mi-am propus până în toamnă. În urmă cu câteva luni, aş fi obosit numai cât mi-ar fi spus cineva 12 km. Şi aş fi băut o bere. Aşa că desfac şi eu acum la o bere, în cinstea obositului care am fost.

Stâng - drept - stâng. Sau prima organizare

De azi, încerc să alerg organizat. Să duc la bun sfârşit programul de pregătire pentru maraton, realizat de antrenorul Zsolt Gyongyossy pentru Emilian Isăilă.

Prima saptamana: Luni - alergare forta, 2 km; Marti - alergare pe stadion, 45', dintre care doi kilometri cronometrati (unul 5'15”, al doilea 5'30”); Miercuri - alergare 12 kilo in 74'; Joi - liber; Vineri - 6 kilo in 33'; Sambata - 79', 12 kilo; Duminica - liber;

A doua saptamana: Luni - 45', alergare in forta; Marti - alergare stadion, 45'; Miercuri - alergare, 50'; Joi - inot, 30'; Vineri - alergare: 50 de metri cu genunchii la piept, 50 m pas saltat, 50 m pas sarit, apoi alergare 35'; Sambata - liber; Duminica - alergare 18 kilometri, 110';

A treia saptamana: Luni - liber; Marti - alergare pe stadion 10 kilometri, cronometru: 57'; Miercuri - forta: 4X30 abdomene; 4X10 flotari; 4X25 spate; Joi - liber; Vineri - inot, 30'; Sambata - 60 de metri alergare cu genunchii la piept, 60 m pas sarit; 60 m pas saltat, apoi alergare 35'; Duminica - alergare 12 kilometri;

A patra saptamana: Luni - liber; Marti - inot, 30'; Miercuri - alergare 12 kilo, 69'; Joi - 60 metri pas saltat, 60 m pas sarit, 60 m alergare cu genunchii la piept, apoi alergare 30'; Vineri - alergare usoara, 30'; Sambata - alergare usoara, 30'; Duminica - alergare 24 de kilometri, 2h 25'.

Alergarea ca un banc bun

Dacă vrei să-i faci să râdă pe cei de lângă tine, spune-le că intenţionezi să participi la un maraton. Un munte de mişto-uri te va acoperi imediat. Vor accepta mai uşor că te antrenezi să mergi pe valuri decât că ţi-ai pus în cap să parcurgi 42 de kilometri.

În urmă cu 2500 de ani, când grecii aveau probleme cu perşii la Maraton, atenienii au trimis către Sparta un alergător, să ceară ajutor. Bărbatul a parcurs 225 de km în două zile şi s-a întors fără a reuşi să obţină sprijinul spartanilor. Până la urmă, grecii au trebuit să se descurce singuri, i-au înfrânt pe invadatori şi un nou alergător a dus vestea în Atena. A făcut 42 de km direct în istorie.

Pentru a treia oară consecutiv în această săptămână, am terminat şi azi tura completă de faleză. Am recalculat distanţa aseară şi mi-am dat seama că de fapt sunt doar 5 km, pe care i-am parcurs şi de această dată tot în 33 de minute. Lunea trecută, după ce am încheiat pentru prima dată cei 5 km, m-am bucurat ca un copil. Îmi venea să-i sun pe toţi pe care îi cunosc şi să le spun. Nu să mă laud, ci să-i anunţ că se poate. A fost cel mai bun banc pe care l-a făcut alergarea cu mine.

Experiment Isăilă: Alerg pentru mine!

Primul kilometru este cel mai greu. Alerg deja aproape zilnic de vreo patru săptămâni şi, aproape fără excepţie, probleme apar după 500 de metri. Încep un fel de crampe uşoare în gambe, un junghi în piept, altul în ficat şi aceeaşi întrebare sâcâitoare: de ce nu mă opresc? Nu văd că mi-e rău? După primul kilometru, corpul se obişnuieşte cu efortul şi se supune, docil, traseului pe care mi l-am propus să-l parcurg.

Deşi vremea de astăzi a fost cea mai proastă de când alerg, o lapoviţă sâcâitoare, am reuşit pentru a doua oară în acestă săptămână să termin o tură întreagă de faleză: parcul de lângă Distrigaz - bac - Elice - retur. În total, aproximativ 5,5 km, în 33 de minute. Mulţumitor, pentru un începător care a cărat tot timpul cu el 85 de kilograme.

În urmă cu un an şi ceva citeam, în Evenimentul Zilei, un prim material despre Emil Isăilă şi performanţa acestuia. În doar câteva luni, descrise pe pagina de internet a ziarului drept "Experiment Budapesta", jurnalistul s-a transformat dintr-un obez lipit de canapea ce obosea şi să respire într-un atlet care termină cei peste 42 de km ai maratonului din capitala vecină. Când s-a apucat, avea 39 de ani, fugise toată viaţa lui de sport şi cântărea 98 de kilograme la 1,84 metri. Perfomanţa greu credibilă m-a pus pe gânduri. După mai multe încercări ratate, am decis în acestă primăvară că trebuie, la rândul meu, să încerc. Şi pentru a avea o motivaţie în plus, m-am hotărât să fac totul public.

Pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile, Isăilă a recurs la sfaturile lui Zsolt Gyöngyössy, soţul şi antrenorul Gabrielei Szabo. Eu am decis să apelez la un alt antrenor, la îndemâna tuturor: internetul. În primul rând, voi urma cele descrise de jurnalistul bucureştean pe blogul său. După cum voi citi orice mi se va părea util demersului meu: de a mă alinia pe 4 octombrie 2009 la startul maratonului de la Budapesta. Chiar dacă nu voi reuşi să-l termin, ar fi unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care mi le-aş putea face cu ocazia împlinirii a 36 de ani: să alerg pentru mine.

Ruşinea de-a fi român

Ce poţi să le spui unor părinţi care şi-au pierdut fiul de cinci ani după ce l-au dus la o operaţie banală de hernie? Intervenţie programată cu mult timp înainte, deci nu o urgenţă, un caz care să prevestească dezastrul. Ce poţi să-i spui bunicului care timp de doi ani a făcut plângeri către toate autorităţile competente şi nu a primit vreun răspuns? Iar în momentul în care cineva l-a băgat totuşi în seamă a fost doar pentru a-l redirecţiona către comisiile şi comitetele de unde nici până azi nu a primit nimic? Rând pe rând, Direcţia de Sănătate Publică, Ministerul Sănătăţii, Colegiul Medicilor din România ori cel din Galaţi au pasat timp de doi ani de la unii la alţii cazul lui Iustin Nicolau, un copil de cinci ani a cărui singură vină e că a intrat în malaxorul numit fără pic de ruşine "Sănătate". Deşi Institutul de Medicină Legală recunoaşte că există culpă medicală, deşi mai multe organisme admit că fişele medicale au fost falsificate, tăcerea se aşterne tot mai adâncă iar speranţa rudelor de a aduce cazul în faţa unei instanţe se subţiază pe măsură ce procurorii albesc pagină după pagină din dosar.
Miercuri, la conferinţa de presă susţinută de bunic şi părinţi, mi s-a făcut ruşine. Pe măsură ce ascultam cum majoritatea plângerilor lor au rămas fără un răspuns, mi se făcea ruşine. Dacă angajaţii, că sigur nu sunt oameni, care trebuiau să dea acele explicaţii sunt români, ei bine, mi-e ruşine că sunt şi eu român. Şi-mi venea să intru în pământ când mă gândeam că sunt şi eu o rotiţă într-un sistem care ştie întotdeuna să găsească scuze, fără a nimeri şi rezolvările. Cu atât mai puţin vinovaţii, dacă nu e vorba de găinari de rând.
Cezar Amariei

Naşterea domnului Lăzărescu

Un batrân a murit la Slatina, după ce a fost plimbat patru ore printre spitale, fără a fi consultat de vreun doctor. La Galaţi, părinţii unui bebeluş acuză medicii că i-au rupt femurul fiului lor, la naştere. Că ai 62 de ani sau doar câteva zile, sistemul medical românesc nu alege: te poate nenoroci indiferent de vârstă sau de zona în care te afli. Nici măcar şpaga nu te poate apăra. În urmă cu doi ani, părinţii a doi copii din Galaţi acuzau un anestezist că le-a greşit doza şi că micuţii au murit din cauza lui, deşi aveau de trecut printr-o banală operaţie de apendicită. În ambele cazuri, părinţii recunoşteau că i-au dat şpagă celui pe care îl învinovăţeau.
Câtă încredere trebuie acordată sistemului sanitar au arătat chiar primii oameni ai statului. Atât preşedintele Traian Băsescu cât şi premierul Călin Popescu Tăriceanu au ales să se opereze în străinătate, atunci când au fost obligaţi să ajungă la cuţit, chiar dacă era vorba de intervenţii care se puteau face în orice spital judeţean.
În urmă cu patru ani, lumea artistică mondială premia la Cannes lung-metrajul "Moartea domnului Lăzarescu", în care inginerului pensionar Dante Remus Lăzărescu i se face rău, este plimbat cu salvarea câteva ore şi sfârşeşte fără a fi consultat de vreun medic, după ce a fost plimbat dintr-un spital în altul. Specialiştilor de la revista britanică de film „The Empire“ le-a plăcut atât de mult ideea şi modul crud în care a fost prezentată încât au inclus pelicula în Top 500 al celor mai bune filme din toate timpurile, înaintea mult mai cunoscutelor „Titanic“, „Interviu cu un vampir“ sau „Braveheart“.
Din păcate, realitatea mioritică surclaseză încă o dată ficţiunea. Şi ne învaţă că nu s-au făcut toate filmele despre monstruozităţile sanitare din România. Ne-am uitat la filmul lui Cristi Puiu - "Moartea domnului Lăzarescu", fără să ne dăm seama că la nivel de ficţiune am ars multe etape. În plan real, lucrurile se dovedesc mult mai simple: până la nefiinţă, există mai întâi o naştere a domnului Lăzărescu, în care cineva îţi rupe femurul, se face că nu s-a întâmplat nimic şi-ţi recomandă comprese reci dacă întrebi de ce copilul are probleme cu piciorul. E un fel de a ura "Bun venit!" unui nou domn Lăzărescu pe meleagurile noatre. Şi-n caz că nu-i convine ceva, să zică mersi că s-a născut viu!
Cezar Amariei