Ruşinea de-a fi român

Ce poţi să le spui unor părinţi care şi-au pierdut fiul de cinci ani după ce l-au dus la o operaţie banală de hernie? Intervenţie programată cu mult timp înainte, deci nu o urgenţă, un caz care să prevestească dezastrul. Ce poţi să-i spui bunicului care timp de doi ani a făcut plângeri către toate autorităţile competente şi nu a primit vreun răspuns? Iar în momentul în care cineva l-a băgat totuşi în seamă a fost doar pentru a-l redirecţiona către comisiile şi comitetele de unde nici până azi nu a primit nimic? Rând pe rând, Direcţia de Sănătate Publică, Ministerul Sănătăţii, Colegiul Medicilor din România ori cel din Galaţi au pasat timp de doi ani de la unii la alţii cazul lui Iustin Nicolau, un copil de cinci ani a cărui singură vină e că a intrat în malaxorul numit fără pic de ruşine "Sănătate". Deşi Institutul de Medicină Legală recunoaşte că există culpă medicală, deşi mai multe organisme admit că fişele medicale au fost falsificate, tăcerea se aşterne tot mai adâncă iar speranţa rudelor de a aduce cazul în faţa unei instanţe se subţiază pe măsură ce procurorii albesc pagină după pagină din dosar.
Miercuri, la conferinţa de presă susţinută de bunic şi părinţi, mi s-a făcut ruşine. Pe măsură ce ascultam cum majoritatea plângerilor lor au rămas fără un răspuns, mi se făcea ruşine. Dacă angajaţii, că sigur nu sunt oameni, care trebuiau să dea acele explicaţii sunt români, ei bine, mi-e ruşine că sunt şi eu român. Şi-mi venea să intru în pământ când mă gândeam că sunt şi eu o rotiţă într-un sistem care ştie întotdeuna să găsească scuze, fără a nimeri şi rezolvările. Cu atât mai puţin vinovaţii, dacă nu e vorba de găinari de rând.
Cezar Amariei