Alergător de lună plină

Primele patru săptămâni din programul de antrenament s-au încheiat. După o lună de fugăreală organizată, mă pot declara destul de mulţumit. Per total, am făcut 120 km. La capitolul plus ar fi cursa de 18 km şi faptul că, în linii mari, mi-am respectat programul de antrenament. La capitolul minus ar fi zilele în care nu am dus la bun sfârşit ce aveam de făcut şi faptul că nu am reuşit, conform programului, să închei cu o cursă de 24 km, cum a făcut Isăilă, sau măcar de 15 km, cum era programată de antrenor.

Am încercat să o parcurg duminică, dar după 5 km am fost nevoit să alerg repejor către o altă destinţie. Cea la care, după ce poposeşti, tragi apa. Tot 5 km am făcut şi sâmbătă. La fel şi luni. În toate cazurile, timpul scos a fost în jur de 29'. De fiecare dată m-am simţit obosit, poate că aş fi dus la capăt, chinuit, un 12, maxim 15 km.

Am preferat să nu forţez şi azi am luat o pauză. Din păcate, nu am un program pentru cea de-a doua lună, din ce am citit pe blogul lui Emilian Isăilă am mai găsit ceva structurat pe săptămâni şi zile, ca în prima lună. Dacă nu ma dumiresc ce am de făcut, voi face aceleaşi exerciţii, mărind durata cu 10%. Oricum, am de gând să-i scriu pe noul blog, deschis de când s-a mutat la Adevărul, poate am noroc şi-mi dă programul pentru cea de-a doua lună.

Până atunci, trebuie să fac ceva cu petrecăreţul din mine. E greu să bagi seara beri la ficat iar dimineaţa să zburzi ca un copilaş. Am găsit neamţul din mine doar când a fost vorba de petreceri. Încă îl mai caut pe cel care ştie şi să se ţină serios de antrenamente.

Bucuria de a fi un alergător de duzină

Am reuşit. Pentru a treia oară în mai puţin de o lună, am atins limita a 12 km. În pofida unor antrenamente prost făcute. Îmbucurător nu e doar că am ajuns să calc cu uşurinţă în picioare o duzină de kilometri, ci şi faptul că prind, uşor - uşor, viteză.

Am început cursa mai puternic, sub 12' pe primii 2 km şi încheind prima tură de 5 km în 28'. În cea de-a doua mi s-a părut că totul merge extrem de bine. Doar mi s-a părut, la 10 km aveam 60' - eram mai încet cu patru minute! Finalul a fost destul de uşor, mai aveam suficientă energie cât să continui. Am încheiat 12 km în 72', cu opt minute mai puţin decât în urmă cu trei săptămâni - prima dată când am făcut această cursă. Ca să nu mai spun că de acestă dată nu m-au mai durut genunchii sau gleznele şi nici nu am mai zăcut în pat. Ce mai, sunt un adevărat alergător de duzină!

Mi-am dorit mai mult înfrângerea

Ultimele antrenamente au dovedit din plin, dacă mai era nevoie, superficialitatea cu care tratez situaţiile care ar trebui să fie extrem de simple. Şi care, astfel tratate, devin extrem de complicate.

Sâmbătă aveam de făcut 60 de metri alergare cu genunchii la piept, 60 m pas sărit, 60 m pas săltat, apoi alergare 35'. Prima parte mi se părea o bagatelă şi exact asta m-a dat peste cap. În timp ce săream şi săltam aveam impresia că fac cu mine dresură de elefanţi. Nu, nu am reuşit să închei nici măcar jumătate din exerciţii. Enervat, am pornit într-o alergare din care am parcurs iarăşi mai puţin de jumătate, adică vreo 2,5 km.

Cei 12 km pe care trebuia să-i alerg duminică s-au transformat în 10 (64'). Am vrut să repar totul marţi şi în locul celor 5 km să fac 12. N-am reuşit decât să dau ceva mai repede din picioare (5 km - 29'). Şi atât. Cât timp nu voi trata fiecare kilometru cu acelaşi respect, proiectul meu are toate şansele unui eşec.

Depăşirea melcului

Astăzi trebuia să înot jumătate de oră. Până prin iunie, când voi putea merge la unul din bazinele descoperite, am decis să alerg în loc să mă bălăcesc. Şi dacă tot alerg, măcar să o fac cât mă ţin picioarele de repede. Picioarele m-au ţinut. Nu însă plămânii şi splina. La jumătatea cursei, timp de un km, au făcut ce-au vrut prin mine. Am observat însă că, dacă rezişti tentaţiei de-a te opri, neplăcerile trec în cel mult cinci minute.

Pentru prima dată am reuşit să parcurg cei 5 km cu un minut sub 30', depăşind melcul din mine. Mă apropii timid de performanţele pe care le-ar avea campionul mondial Haile Gebrselassie dacă ar alerga într-un picior. Doar pe călcâi.

Noi, roboţii

Un robot te trezeşte dimineaţa, cu o oră şi jumătate înainte să începi lucrul. Un altul îţi face cafea, altul îţi oferă mâncare. Te uiţi câteva minute la robotul care arată ştirile, apoi urci în robotul care te duce la muncă. Te întorci după nou ore în care ai avut de-a face cu tot felul de alţi roboţi. Mănânci, deschizi robotul cu emisiuni TV, te uiţi la ştiri şi la un film şi te culci. Trebuie să fii odihnit, o armată de roboţi aşteaptă şi mâine robotul din tine.

Azi am alergat 10 km (68') destul de greu, încă mai aveam puţină febră musculară după cursa de 18 km. Eu, omul.

Ca Bubka şi Isimbayeva la un loc

Am reuşit! Am făcut cei 18 km mult, mult mai uşor decât mi-am imaginat. Am avut noroc de o vreme extraordinar de bună pentru mine (nori şi răcoare) şi de un tonus bun. M-a cam enervat că a trebuit să alerg printre grătarele întinse de Ziua Scrumbiei şi prin mulţimi compacte de gură-cască, dar nimic nu se compară cu senzaţia pe care am avut-o după jumătatea cursei.

Ţinând cont de dificultăţile cu care m-am confruntat toată săptămâna, la început m-aş fi bucurat şi să acopăr 12 km, distanţa maximă parcursă până acum, pe 1 aprilie. Bucuria care m-a cuprins în momentul în care am depăşit această limită a fost imensă iar fiecare pas în plus o amplifica. M-am gândit la legendarii săritori cu prăjina Serghei Bubka şi Yelena Isimbayeva, care au bătut ani de zile record după record, cu câte un centimetru, tocmai pentru că puteau mult mai mult. Şi mă simţeam ca ei, conştient că oriunde m-aş opri, deja sunt în pragul unui gigantic record personal.

Am încheiat cursa cu uşoare probleme pe final, când au început să mă doară genunchii. Spre uimirea mea, şi timpii scoşi au fost mai buni ca înainte: 5 km (30'), 10 km (61'), 12 km (75') iar 18 km (115').

Mica revenire

Joi trebuia să fac o jumătate de oră de înot. Unde? Singurul bazin funcţional la ora asta, pe care îl ştiu în Galaţi, e la Viva Club, iar acolo nu poţi să stai o oră sau cât vrei tu. Ultima dată când m-am interesat trebuia să fac abonament pe trei luni. Aşa că am decis să alerg jumătate de oră şi am făcut 5 km relativ uşor.

Vineri aveam tot o cursă de 5 km pe care am terminat-o chinuit, după ce timp de un km întreg, după primii doi, m-am gândit la abandon. Culmea e că am scos acelaşi timp ca şi în ziua precedentă: 30', cu peste două minute mai puţin faţă de cât înregistram săptămâna trecută. În concluzie: cu cât mai obosit şi mai delăsător, cu atât mai rapid. :)

Duminică am 18 km. La cât de prost m-am descurcat săptămâna asta, normal ar fi să cedez înainte de jumătate. Rămâne de văzut cu ce voi alerga: cu picioarele sau cu capul.

Exerciţiu de detoxifiere

Îmi revin extrem de greu. Luni aveam de făcut 45', alergare forţă. Forţa a fost cu mine doar 18 minute. Marţi trebuia să alerg 45' dar m-am oprit după 32', cu doar 5 km călcaţi în picioare.

Mi-am dat seama zilele acestea cât de toxic trăiesc în momentul în care m-am chinuit să-mi aduc aminte numărul cărţilor citite în 2009. Rezultatul e tragic: niciuna până la capăt (am avut câteva tentative eşuate). Am decis în iarnă să fac o schimbare majoră în alimentaţie. Şi să alerg. Nu am făcut însă nimic pentru detoxifierea interioară. Aşa că am hotărât să-mi fac zilnic o listă cu un film-două care merită văzute, să renunţ la tot felul de isterii media la care mă uit mai mult din inerţie şi să citesc. Dacă nu pentru spirit, măcar pentru faptul că o carte în braţe mi-ar întări musculatura mâinilor, şi am nevoie de braţe rezistente pentru maraton. :)

Abia miercuri am reuşit să revin la program, după o săptămână în care m-am chinuit să scot din mine tonele de fum înghiţite în crâşmă. Mi-am bifat cu uşurare cele 52 de minute de alergare.

Când omul se transformă în problemă

Se ia un gras, se îndoapă seara cu bere şi se pune a doua zi în Punctul A, cu scopul de a străbate în alergare cei 12 km până în punctul B. Să se calculeze cât din distanţă a reuşit să parcurgă.
Pentru cei care nu se apucă de calculat, că nu ştiu viteza vântului şi direcţia din care suflă el, dăm noi răspunsul: 1,5 km! Nu pentru că e gras, ci pentru că e prost şi crede că, dacă a mai alergat odată 12 km, îi va putea parcurge oricând, indiferent de ce ar face.

În căutarea neamţului din mine

Din fericire, cursa de 12 km nu a lăsat urme. M-au durut seara puţin genunchii şi gleznele a doua zi, doar dimineaţa. Oricum, era ziua liberă. M-am făcut în schimb de râs după aceea.

Aveam de alergat şase kilometri şi eram destul de stresat că trebuia să o fac devreme, deoarece până la 9.30 trebuia să ajung la PNL, să plec cu colegii din presă în nordul judeţului, cu Crin Antonescu. M-am trezit ca de obicei, la 6.30, am mâncat şi pe la 8 am ieşit să alerg. Mi se părea o bagatelă ce am de făcut, în condiţiile în care abia ce încheiasem cu două zile înainte 12 km!

Mi-am dat seama ce dezastru mă paşte încă din primul kilometru. Tuşeam atât de tare încât, la un moment dat, mi-a venit să vomit. Cu o seară înainte stătusem la beri fără număr înconjurat de fum de ţigară. Acum, plămânii dădeau din nou de aer şi încercau să se cureţe. Abia am reuşit să mă târăsc trei km şi m-am întors acasă.

Pe drum, m-am gândit cât de prost sunt şi cât de superficial am tratat această cursă. Mi s-a părut că, dacă am mai alergat distanţa asta, o pot face oricum, indiferent cât beau sau cât fum de ţigară înghit de la alţii. Dacă aş fi fost neamţ, aş fi pregătit cursa de 6 km la fel de atent ca pe cea de 12, odihnit şi neintoxicat. Cum nu sunt, mi-am bătut joc de mine şi am pierdut româneşte.

Ca Ulise legat de stepper

Aşa m-am simţit astăzi, în timpul cursei de 12 km. Mi-am dat seama că o voi duce la bun sfârşit încă de la primii kilometri, dar tot timpul voci lăuntrice mă îndemnau să mă las. "Ficatul!", "Au, splina", "Mă înţeapă pieptul" spuneau, de am ajuns la un moment dat să înţeleg de ce Ulise s-a legat de catarg, pentru a nu ceda la cântecele sirenelor.

Cum de reuşesc să alerg şi să obţin în continuare nişte timpi de parcă aş sta pe loc, e o enigmă greu de pătruns. Am încheiat cei 12 km în 80', cu timpi intermediari 5 km (33'), 8 km (51'), 10 km (67').

Am avut şi ocazia să-mi văd colegii din presă la lucru, la un accident rutier produs pe Faleza Superioară, în zona vilelor. Mai întâi echipa de la PrimaTV, cu care doar m-am salutat fără să opresc, pentru că mai aveam încă doi km de parcurs până la finish. M-am întors prin acelaşi loc, curios să văd ce s-a întâmplat. Era acum o echipă de la Viaţa Liberă. De la fotoreporterul Bogdan Codrescu m-am ales cu nişte poze iar de la Maria Măndiţă, cu câteva mişto-uri. Am păstrat pozele.