Omătus captivus

În pofida prognozei meteo, ce anunţa ninsori, şi a sfatului unor prieteni, am plecat în acest week-end la Bran. Mulţi se arătau nedumeriţi: "Mai ai curaj să pleci iarna, după ce ai stat 20 de ore blocat în câmp, în viscol?". Atât timp cât am curaj să achit taxe (19% din valoarea a orice cumpăr, de exemplu, ajunge la stat) nu văd de ce ar trebui să stau, cu frica în sân, captiv în oraş, doar pentru că am avut ghinionul de a fi condus de nişte incompetenţi.

La întoarcere, nu ştiu cu cine mă cert dacă rămân iar blocat în zăpadă. Dafina, directorul de la Regionala Judeţeană de Drumuri Naţionale, a fost retrogradat adjunct după ce a dat proba incompetenţei în decembrie. Prefectul Cosmin Păun a fost chemat vineri la Bucureşti pentru că ar avea probleme la picioarele scaunului atât de grave, că nici naşul Mircea Toader nu ştie cum să le mai rezolve.

Până atunci, alerg. Am făcut luni şi marţi două serii de 10 şi 15 km în condiţii destul de proaste, pe zăpadă îngheţată. M-am înscris în Ro Maraton Club. Şi am primit partea a treia a programului de pregătire de la prof. Ionel Tămăşanu. Mi-a trecut jumătate din zâmbet când am văzut ce mă aşteaptă.

Aşadar, ferea: omătus captivus redivivus. Adică, se întoarce!

Scrisoare către îngerul meu păzitor

Am ieşit şi azi să alerg, chiar dacă temperatura era de -14 grade iar corpul resimţea -19 din cauza unor pale de vânt. Aveam de făcut 15 km.

Problemele au apărut după primii doi, când am simţit o amorţeală ciudată între picioare. Aveam să înţeleg ce se întâmpla când am băgat mâna în pantaloni: îngheţasem!
Gerul reuşise să lovească unde mă aşteptam mai puţin: sub centură. Restul corpului, aflat în mişcare, nu avea nimic.

Cu teama în suflet că-mi degeră una dintre cele mai importante conexiuni cu lumea, am continuat să alerg cu stânga în pantaloni până când am simţit o uşoară dezmorţire. Am repetat operaţiunea la fiecare două-trei minute, până când am ajuns acasă, cu doar şase km parcurşi, dar cu organismul întreg.

Nu era nimeni pe stradă să mă vadă sau, când apărea careva, scoteam repede mâna din pantaloni şi o băgam la loc, după ce treceam de el.

Ştiu însă că tu, îngerul meu păzitor, te uiţi la mine. De aceea ţi-am scris, să-ţi spun că nu ai un pervers în grijă. Pur şi simplu, îmi îngheţase!

Ce caută edilii în viaţa mea?

La patru zile de la ultima ninsoare, pe majoritatea trotuarelor e tot jale. Câte o potecuţă făcută de picioarele trecătorilor. Şi cam atât. În zonele intens circulate, cum ar fi cea pietonală de pe marginea bd. Brăilei, angajaţii Ecosal târau azi saci cu sare, pe care o semănau cu mâna la picioarele trecătorilor, sau dădeau la lopeţi.

Între Ultimul Leu şi Mc Donald's, miracol: un mini-escavator a creat o potecă lată de doi metri. Atât. Semn că utilaj există, dar cine să-şi bată capul să folosească tehnologia în secolul XXI?

Trebuia să fac cinci ture pe bucla cu dealuri. Am parcurs cu mare dificultate una, că nu aveam pe unde să alerg, după care m-am întors şi mi-am încheiat cei 15 km pe faleză. În colţii unui buldog, care îmi clefăia uşor adidasul stâng. "Nu muşcă, doar vrea să vă dezlege şireturile", încerca să mă relaxeze, mândru de potaia sa, stăpânul.

N-a reuşit.

Unde este încălzirea globală când ai nevoie de ea?

Săptămâna a început destul de prost. Nu din cauza viscolului, cât a faptului că nu ai pe unde să alergi, trotuarele fiind pline de zăpadă afânată.

Am încercat să fac pe şosea cele cinci ture din bucla de 3000 cu dealuri. Am renunţat după şase km şi trei maşini care au trecut milimetric pe lângă mine. Au şi şoferii dreptatea lor: eu nu plătesc rovinietă, deci nu am ce căuta pe şosea. Voi avea şi eu dreptatea mea, când îi voi prinde că parchează pe trotuar. Dacă ei au voie să mă calce pe drum, înseamnă că şi eu aş avea voie să le sparg geamurile şi cauciucurile.

Până atunci, am reuşit să închei trei ture de 15 km prin zăpadă, pe faleză, într-un timp mulţumitor în condiţiile date: 91’32. Pe –8 grade şi un vânt care cobora temperatura resimţită la –12. Mă îngrozeşte uşor prognoza pe zilele următoare, când se va ajunge şi la –21 de grade, noaptea, şi –15, ziua. În ritmul acesta, pinguinii nu vor mai muri de foame la pol ci de râs, când vor vedea că au migrat ca proştii în România, păcăliţi de vreme.

În viscolul gol

Am făcut azi 10 km, în condiţii nu tocmai prietenoase (-7 grade resimţite, din cauza vântului ce spulbera zăpada, drept -12). Eram singurul alergător de pe faleză, lucru care m-a bucurat şi m-a întristat în egală măsură. În schimb, erau câteva grupuri de plimbăreţi şi vreo doi târâţi de câini.

Asta nu reuşesc deloc să pricep: accepţi să ieşi pe orice vreme să-ţi plimbi câinele, dar ţi se pare ciudat să scoţi afară animalul din tine. Şi-l consideri nebun pe cel care o face.

Bucla campionilor

Am intrat săptămâna asta pentru prima dată pe ceea ce profesorul de atletism Ionel Tămăşanu numeşte "bucla cu dealuri". "Aici s-a făcut campioană Alina Tecuţă", mi-a spus profesorul în urmă cu câteva săptămâni. De pe dealurile gălăţene, Tecuţă a intrat direct în istoria atletismului, câştigând, printre altele, maratonul de la Paris, una dintre cele mai importante competiţii internaţionale.
Bucla are 3.000 de metri, două porţiuni mari de deal şi este cuprinsă între Ultimul Leu, McDonald's şi Sala Siderurgistul. Am reuşit să parcurg cele patru ture pe care le aveam în program destul de bine: 35'30'' după primele două, 73' la final. Satisfăcător.
La capitolul plus am bifat o cursă de 15 km, de alergare uşoară, pe care am încheiat-o în 87'14''. Am reuşit să rămân sub 6 minute per kilometru, ceea ce-mi dă speranţe că aş putea atinge măcar primul obiectiv: semimaratonul în mai puţin de două ore.

Trei - zece, probă de maraton!

Am repus pantofii de alergare în picioare abia pe la sfârşitul lunii octombrie. Plin de încredere, doar terminasem 42 de km la Budapesta, mi-am propus să fac două ture de faleză, adică 10 km. M-am oprit după trei. Epuizat. Şi complet năucit. Eu, cel care încă mai aveam în nări mirosul maratonului de pe străzile Ungariei, mă lăsasem doborât de o distanţă infimă. Preţul trufiei aveam să-l plătesc şi-n zilele următoare, abia pe la începutul lui noiembrie reuşind să ating cei 10 km propuşi.
Tot atunci, am luat decizia să particip la un nou maraton, la Roma, în 21 martie. La modul relativ serios, am reluat antrenamentele de la sfârşitul lui noiembrie. De această dată, experimentul se shimbă, la fel şi obiectivele: să fac semimaratonul sub 2h (faţă de 2h15' la Budapesta) iar maratonul sub 4h30' (faţăde 5h28' la Budapesta).
Până atunci, am un imens motiv de bucurie: mi-am dat azi peste cap majoritatea recordurilor personale. Am făcut o cursă de 13 km, în care trebuia să parcurg primii doi în alergare uşoară, zece cât mai repede cu putinţă iar ultimul, în pas relaxat. Am reuşit să închei cel mai rapid 1km (al treilea) în 4'50'', 8 km în 44'20, 10 km în 56'16'' iar 13 km în 73'51''!
Semn că încep şi drumurile mele să ducă la Roma!