M-am hotărât să renunţ la adidaşii din picioare în timpul maratonului, după 31 de km, chiar dacă asta însemna să parcurg ultima tură, de 11 km, în picioarele goale. De această dată nu am mai făcut-o în onoare lui Abebe Bikila, atletul care câştiga desculţ în urmă cu 50 de ani, la Roma. Nu am făcut-o nici pentru a primi mai multe încurajări din public, chiar dacă acest lucru s-a întâmplat şi mi-a plăcut.
Nici măcar pentru că aş fi vrut să alerg "natural". Sau pentru că urma să merg a doua zi la spectacolul Cesariei Evora, cântăreaţa care urcă pe scenă în picioarele goale.
Adevărul e mult mai simplu: mă strângeau încălţările de simţeam că mor! În vară, când le-am cumpărat, aveam piciorul relaxat şi am făcut prostia de a-i proba fără ciorap. Mă speria faptul că scria 44 pe ei iar eu port 43 la încălţările de alergat, aşa că...
Ştiam de la turele de pe faleză că voi vea ceva probleme dar, cum n-am făcut nicio alergare peste 17 km cu ei în picioare, nu mi-am putut imagina ce mă aşteaptă.
Primele două ture au fost perfecte faţă de ce mi-am propus (semimaraton sub 2h, maraton sub 2h15'). La jumătatea drumului înregistram 01:56:48. Aveam şanse reale să termin sub 4h10'!
Mă simţeam foarte bine, aveam suficientă energie. Şi ceva în plus: picioarele ude, din cauză că plouase zdravăn înainte cursei iar drumul era plin de bălţi. Aşa că Adidas Adizero Adios, în care îmi pusesem mari speranţe, se transformaseră într-un cumplit instrument de tortură.
Am renunţat la ei pe la km 31. Chinul a început pe la km 36. Dacă până acolo asfaltul era compact şi trebuia doar să fiu atent să evit pe cât posibil zonele umede, unde alunecam, situaţia avea să se schimbe. Am intrat pe o porţiune de asfalt cu o granulaţie mare, plin de pietre de mici dimensiuni. Mă simţeam de parcă trebuia să merg pe sticlă pisată. Ceea ce, fără să ştiu, chiar se întâmpla.
După şase km îngrozitori, am terminat în 04:26:25. Cu un minut mai mult decât la Roma. Pe tălpi strânsesem zeci de pietricele şi cioburi de dimensiuni milimetrice. Medalia de la gât s-a dovedit însă cel mai bun medicament. Şi mândria de a încheia cel de-al treilea maraton.
